Citește meditația In valea pierderii 2

În Valea Pierderii
Considerând cât de abruptă se prezentase coborârea în vale,
aceasta fu surprinzător de uşoară, dar poate că totul se datoră
faptului că Mult-Temătoarea dori cu toată fiinţa ei să fie plăcută
Păstorului. Cumplita privire aruncată în acel abis al unei existenţe
fără Păstor îi înspăimântase inima încât avu impresia că nu avea
să mai fie niciodată cea dinainte. Experienţa îi deschisese ochii
asupra faptului că în străfundul propriei inimi nu sălăşuia de fapt,
decât o singură dorinţă fierbinte, dar nu după toate acele lucruri pe
care i le promisese Păstorul, cu după Însăşi Persoana Lui. Tot
ceea ce îşi dorea era să-L poată urma o veşnicie. S-ar fi putut să
mai existe şi alte dorinţe destul de puternice mai aproape de
suprafaţa firii ei, însă de acum devenise conştientă că adâncurile
fiinţei ei aveau forma aceea pe care nu putea să o umple nimic sau
să o mulţumească nimic altceva decât El Însuşi. Nimic altceva nu
conteaza decât iubirea pentru El şi ascultarea de El ' îşi spunea. A
iubi este o continuă suferinţă şi tristeţe, dar este minunat să-L
iubeşti în ciuda tuturor acestora, iar dacă nu L-aş iubi aş înceta să
mai exist.
Următorul lucru surprinzător fu acela că, dupa aerul proaspăt de
munte, valea dădu pentru început impresia unei fortăreţe, dar nu
după mult timp se dovedi a fi un loc frumos şi liniştit, de un verde
intens, cu flori acoperind câmpurile şi malurile râului care curgea
paşnic prin vale. Ciudat, însă, acolo jos, în Valea Pierderii, Mult-
Temătoarea se simţi mult mai odihnită, mai liniştită şi mai
mulţumită decât în oricare parte a călătoriei înteprinse pâna acum.
Se păru că până şi cele două tovarăşe ale ei avură parte de unele
transformări mai deosebite. Ele continuară să o ţină de mână însă
atingerea lor nu mai fu resimţită ca suferinţă şi nici ca tristeţe.
Parcă mergeau pur şi simplu pe lângă ea şi se ţineau de mână ca
semn al prieteniei şi de bucuria de a fi împreună. Mai mult, ele
cântau tot timpul, uneori într-o limbă complet deprinsă de Mult-
Temătoarea, dar când aceasta le întrebă semnificaţia cuvintelor
ele nu făcura altceva decât să zâmbească şi să clatine din cap.
Acesta e unul din cântecele cântate de cele trei călătoare în Valea
Pierderii, cuprins în cartea veche de cântări, pe care Mult-
Temătoarea o îndrăgise aşa de mult:
"Eu sunt a iubitului meu şi el doreşte de mine".
Este adevărat că în momentul în care Mult-Tematoarea privi munţii
de pe cealalta parte a văii se întrebase cum aveau ele sa ajunga la
escaladarea lor, dar în realitate se descoperi aşteptând liniştită şi
împăcată cu gândul că va umbla prin vale atâta timp cât va găsi
Păstorul cu cale. Un lucru o mângâie în mod special: după
dificultatea şi alunecuşul drumului de pe munte, unde ea se
împiedicase şi schiopătase atât de dureros, observă că pe acele
câmpuri verzi şi liniştite putea să se plimbe fără a se poticni şi
totodată fără a-şi simţi rănile, cicatricile şi rigiditatea. Totul păru
parecum ciudat pentru ca, bineînţeles, ele se aflau tot în Valea
Pierderii. Şi aparent ea se afla acum în locul cel mai îndepartat de
Înălţimi de la începutul călatoriei ei şi pâna acum. Într-o bună zi Îl
întrebă pe Păstor despre acestlucru, căci cel mai minunat era
faptul că El le însoţise pe multe porţiuni până în vale, spunându-le
că acesta fusese cândva locul Său preferat de plimbare.
Ca răspuns la întrebare, El spuse:
"Mă bucur că şi tu începi sa înveţi să apreciezi valea, dar cred că
altarul pe care l-ai ridicat înainte de a începe coborârea, ţi-a uşurat
drumul."
Aceste vorbe o mirară şi spuse:
"Dar am observat că după fiecare altar pe care l-am ridicat la
cuvântul Tău, drumul a devenit mai greu şi mai provocator."
El zâmbi din nou şi făcu observaţia că lucrul cel mai important
atunci când construieşti altare este că aparentele imposibilităţi se
transformă în posibilităţi, iar faptul că de această dată momentul îi
adusese pace şi nu zbucium fu un lucru bun.
În timp ce vorbi, ea putu vedea pe chipul Lui o privire oarecum
ciudată şi pătrunzătoare care, în ciuda faptului că era plină de
gingăşie, exprima totuşi ceva nedefinit şi nou pentru Mult-
Temătoarea. I se păru că sesizează o anume întrepătrundere a
două atitudini, nu chiar de milă - nu, nu acesta e cuvântul potrivit -
ci de o compasiune nemaiîntâlnită alături de o fermitate de
neclintit.
Constatând acestea, ea îşi aduse aminte de vorbele unui slujitor:
"Dragostea este frumoasă, dar în acelaşi timp cumplită - cumplită
în fermitatea ei de a nu îngădui existenţa nici unui reziduu necurat
sau păcătos în cel iubit."
Reamintindu-şi acestea, Mult-Temătoarea gândi în sinea ei:
"Nu va fi mulţumit nicidecum până nu va face din mine ceea ce a
hotărât El că trebuie să fiu."
Şi pentru că încă era Mult-Temătoare şi nepregătită pentru
schimbarea de nume, ea adaugă cu o undă de teamă:
"Mă întreb ce are de gând să facă în cele ce urmează şi dacă va fi
într-adevăr foarte dureros?"