Citește poezia MEMENTO

(Geneza 2:7)

Adu-ți aminte că erai țărână
Când M-am plecat să te culeg de jos.
Te-am modelat cu propria Mea mână
Un chip, puțin de înger mai prejos.

În ziua-n care te-am făcut pe tine,
Doar brațul Meu Mi-a fost în ajutor.
În chipul tău... M-am zugrăvit pe Mine
Și-n miez de lut am pus al Meu fior...

Acest fior credeam c-o să te poarte
Spre ce-i înalt și pur, spre absolut.
Nu bănuiam pornirile-ți deșarte
Ce te trăgeau spre-originarul lut.

Ești oare, tu făptura mâinii mele,
tu, EU al Meu, din Mine Însumi smuls...!?
Mă îngrozesc pornirile rebele
ce zămislesc în tine, în ascuns.

N-am semănat sămânța Mea-n ogoare?
De unde, dar, neghină-a răsărit?
Și n-am sădit alese vițe, oare?
De unde struguri răi au odrăslit?

Cum vezi tu lumea altfel decât Mine,
Când eu în ochi privirea Mea ți-am pus?
Ce zvonuri prinzi, ce șoapte ajung la tine,
Când în urechea ta e-al Meu auz?

Mă uit la flori, la pomi, la țărm de mare,
La aștri și la tot ce am creat,
Cum împlinesc menirea fiecare
Și de la legea dată nu se-abat.

Cu-atât mai mult Mă uit apoi la tine
Și Mă întreb: ce-aș fi putut mai mult
să-ți dau și nu ți-am dat? Din slăvi divine,
M-am coborât, suspinul să-ți ascult.

Și ca un om trăit-am printre oameni.
Te-am cunoscut, am fost un Om deplin.
Mi-a fost și Mie foame, mi-a fost și Mie sete,
și-am cunoscut al ispitirii chin.

Ca să te-aduc în slava nemuririi,
În slava pentru care te-am creat,
Eu am plătit osânda răstignirii,
Plătind pentru întregul tău păcat.

Mai mult ce-aș fi putut Eu face oare?
Te-am ridicat la înaltul rang de fiu,
Să moștenești Împărăția-n care
În slava Mea să fii, de-a pururi viu.

Și tu asculți tulburătoarea șoaptă
Dintr-un văzduh atât de tulburat,
Că liber ești să iei din roada coaptă
a răzvrătirii, și-ai să fii bogat.

Dar nimeni, nimeni sub aprinsul soare
Nu te iubește-așa cum te iubesc,
Eu te-am zidit, ești via Mea lucrare,
Și arvunit ești Raiului ceresc.

Țărâna nu se-ntoarcă în țărână!
Zidirea urce către Creator!
Când îți întind mântuitoarea Mână
Răspunde-Mi cu același sacru dor!